BUCURIE "TAN'ATARA ": VIAȚA este AICI și ACUM

Viaţa este Aici şi Acum

Trăieşte total, trăieşte cu pasiune. În felul acesta fiecare moment

devine de aur, iar întreaga ta viaţă se transformă într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţă nu moare niciodată, căci atingerea ei seamănă cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur.

Această scurtă viaţă pe care o aveţi poate fi transformată într-un

paradis.

Această mică planetă este floarea de lotus a paradisului.

Singura răspundere adevărată este faţă de propriul tău potenţial, faţă

de propria ta inteligenţă şi conştienţă, faţă de acţiunea conformă cu ele.

Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti,

trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta,

împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală.

Înţelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi!

Dacă tânjeşti după o utopie, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o

armonie individuală şi socială. Această armonie nu a existat niciodată,

întotdeauna a fost un haos.

Societatea a fost împărţită în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Niciuna din aceste împărţiri nu e valabilă.

Ele arată însă că omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt

proiecţiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate lăuntrică si, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui. Cauza nu se găseşte în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lăuntrice.

Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este

cauza fundamentală a tuturor problemelor. Însă datorită faptului că individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, după care individul se va schimba la rândul lui.

Dar lucrurile nu stau deloc aşa, căci "societatea" nu este altceva decât

un cuvânt; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilă numai în cazul individului, indiferent cât de mică ar fi aceasta. Şi odată ce învăţaţi cum să schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni.

Eu cred că într-o bună zi vom avea o societate care să fie în deplină

armonie, care să fie mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasă. Nu eşti niciodată mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dăruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptă întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plănuit să fii.

Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tău potenţial.

Tu încerci să fii ceea ce vor alţii să fii, însă acest lucru nu te va putea

mulţumi niciodată. Iar când apare nemulţumirea, logica iţi spune: "Poate că ceea ce ai nu este suficient; străduieşte-te să obţii mai mult!" Atunci încerci să obţii mai mult, începi să cauţi. Şi toată lumea apare cu o mască zâmbitoare, toată lumea zâmbeşte fericită, astfel încât fiecare vrea să-i păcălească pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tău, o mască, astfel încât ceilalţi cred că eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tău, ai impresia că ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveşte însă iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlădie, mai frumoasă. Acestea sunt iluziile pe care le creează distanţa.

Când te apropii însă mai mult, începi să vezi că nu este chiar aşa. Dar

oamenii rămân la distanţă unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţă; o apropiere prea mare ar fi periculoasă, s-ar putea ca ei să vadă ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât – orice ai face – nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îți vine imediat ideea că banii reprezintă cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare să fie! Aşa ca alergi după bani. Un altul este mai sănătos; alergi după sănătate! Un altul face altceva şi arată foarte mulţumit – îl urmăreşti! Dar de fiecare dată e vorba de celălalt. Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu îţi pui niciodată

problema propriului tău potenţial. Şi toată nefericirea provine din faptul că nu eşti tu însuţi.

Fii doar tu însuţi şi toată nefericirea şi toată competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult.

Dacă vrei ca iarba să fie mai verde, nu are rost să priveşti în curtea

vecinului. Este atât de simplu ca iarba să fie mai verde!

Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria sa energie potenţială,

indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumită astfel, încât acest fapt vi se va părea pur şi simplu incredibil.

A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie.

Iubirea nu ştie nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaşte

numai prezentul. Inima nu are nici o noţiune a timpului.

Încearcă să înţelegi faptul că atât trecutul cât şi viitorul sunt inexistente, ireale. Tot ce posezi este clipa prezentă – chiar această clipă. În mâinile tale se găseşte întotdeauna o singură clipă; ea este atât de mică şi de trecătoare, încât dacă te gândeşti la trecut şi la viitor, o vei rata. Şi ea este singura realitate şi singura viaţă care poate exista.

Învăţaţi un lucru fundamental: faceţi tot ceea ce vreţi să faceţi, tot ce vă place să faceţi. Şi nu cereţi niciodată ca munca voastră să primească vreo recunoaştere. Ar însemna să cerşiţi. De ce să ceri să ţi se acorde vreo recunoaştere? De ce să umbli după acceptare?

Priveşte în profunzimile fiinţei tale. Poate că nu îţi place cu adevărat ceea ce faci. Poate că îţi este teamă că nu te afli pe calea cea bună.

Recunoaşterea te va ajuta să simţi că ai dreptate. Faptul de a fi recunoscut te va face să simţi că te afli pe drumul cel bun.

Adevărata problemă ţine de sentimentele tale; ea nu are nimic de-a face cu lumea exterioară. De ce să depinzi de alţii? Toate aceste probleme depind de alţii, iar tu însuţi devii dependent.

Când te eliberezi de această dependenţă, te transformi într-un individ.

Iar faptul de a deveni individ, de a trăi în deplină libertate, de a-ţi potoli setea de libertate bând de la propriile tale izvoare, înseamnă a fi o fiinţă pe deplin centrată, înrădăcinată. Şi acesta este începutul ultimei tale înfloriri. Dacă inteligenţa te menţine în sfera inocenţei, este cel mai frumos lucru cu putinţă. Însă dacă ea este opusul inocenţei, atunci este pur şi simplu şiretenie. Şi nimic altceva; nu este vorba în nici un caz de inteligenţă.

În clipa în care inocenţa dispare, puritatea inteligenţei dispare la rândul ei; inteligenţa se transformă într-un cadavru. Este mai bine să o numim "întelect". Ea vă poate transforma în mari intelectuali, dar nu produce nici o transformare a vieţii voastre şi nu deschide nici o poartă spre misterele existenţei.

Aceste mistere sunt revelate numai copilului inteligent. Iar fiinţa cu

adevărat inteligentă îşi păstrează prospeţimea copilăriei până în ultima clipă a vieţii. Ea nu îşi pierde uimirea pe care o simte copilul atunci când priveşte păsările, florile, cerul. Inteligenţei trebuie să i se alăture şi calitatea de a fi inocent. Faptul că adevărul nu e ceva democratic este un lucru realmente straniu.

Ceea ce este adevărat nu se poate hotărî printr-o majoritate de voturi;

aceasta cale nu duce niciodată la adevăr. Oamenii vor vota pentru ceea ce este mai confortabil; minciunile au această calitate, deoarece în legătură cu ele nu trebuie făcut nimic – ele trebuie doar crezute.

Adevărul presupune un efort intens, o cercetare profundă şi un simţ al

riscului; trebuie să păşeşti singur pe o cale neumblată de nimeni.

Un om cu adevărat matur are o serie de calităţi care sunt mai degrabă

stranii. În primul rând, el nu mai este o persoană, el nu mai este un ego.

Este prezent, însă nu în calitate de persoană.

În al doilea rând, el seamănă cu un copil; este simplu, este inocent.

Susţin deci că o persoană matură este înzestrată cu o serie de calităţi

foarte stranii, pentru că noţiunea de "maturitate" este de obicei asociată cu experienţa, cu vârsta.

Persoana cu adevărat matură poate fi bătrâna din punct de vedere

biologic; din punct de vedere spiritual însă, ea va fi la fel de inocentă ca un copil. Maturitatea sa nu e o simplă experienţă dobândită de-a lungul vieţii; atunci ea nu ar mai fi ca un copil, nu ar mai fi o prezenţă.

Maturitatea nu are nimic de-a face cu experienţa de viaţă.

Ea este legată de călătoria interioară, de experienţele interioare. Cu cât o fiinţă pătrunde mai mult în interiorul ei, cu atât este mai matură.

Atunci când a ajuns în însuşi centrul fiinţei sale, este pe deplin matură.

În acea clipă însă, persoana dispare, rămâne doar o prezenţă; ego-ul dispare, rămâne numai tăcerea. Cunoaşterea dispare, rămâne doar inocenţa.

Pentru mine, maturitatea este un alt nume al realizării de sine. Ai ajuns

la o deplină actualizare a potenţialului tău. Potenţialul s-a actualizat.

Sămânţa şi-a încheiat lunga călătorie şi a înflorit.

Maturitatea are un parfum specific; ea înzestrează individul cu o

frumuseţe extraordinară. Ea aduce cu sine inteligenţa, o inteligenţă

neobişnuită.

Fiinţa respectivă se transformă în pură iubire.

Acţiunea sa este iubire, iar absenţa acţiunii este tot iubire. Viaţa sa este iubire, moartea sa este iubire.

Acea fiinţă este pur şi simplu o floare a iubirii.

De fiecare dată când o fiinţă realizează ceva adevărat, inima sa începe

să danseze. Inima sa este singura care poate să mărturisească adevărul. Iar această mărturie nu poate fi făcută prin intermediul cuvintelor. Ea poate fi realizată în felul ei: prin iubire, prin dans, prin muzică – folosind modalităţi nonverbale. Comunicarea se produce, însă fără a face apel la limbaj şi la logică.

Muzica modernă şi-a pierdut locul pe care îl avea în trecut, deoarece a

uitat care este rolul ei real. Ea şi-a uitat originile. Ea nu ştie că se găseşte în legătură cu meditaţia. Iar acest lucru este valabil şi pentru celelalte arte. Ele s-au îndepărtat, toate, de meditaţie. Şi împing fiinţele umane spre nebunie.

Artistul prezintă un pericol atât pentru el însuşi cât şi pentru publicul

său. Poate că respectivul se exprimă prin pictură, însă această pictură este nebună; ea nu provine din meditaţie.

Singurul rol al minţii este acela de a diviza. Inima are rolul de a

descoperi legăturile care unesc lucrurile, iar acest lucru nu poate fi făcut de către minte.

Gândul la linişte şi tăcere nu încânta pe nimeni. Iar această problemă

nu este numai a voastră; este problema minţii în sine, deoarece a fi liniştit, a rămâne în tăcere, înseamnă de fapt a fi într-o stare non-mentală.

Mintea nu poate rămâne liniştită. Ea are nevoie în permanenţă de

gândire, de continua îngrijorare. Mintea funcţionează ca o bicicletă: cât timp pedalezi, îşi continuă activitatea; din clipa în care nu o mai faci, se opreşte.

Mintea este un vehicul cu două roţi, iar gândirea ta este o permanentă

pedalare. Chiar dacă uneori rămâi puţin în tăcere, după un timp începi să îţi faci probleme: "Ce e cu tăcerea asta?" Originea tensiunilor poate fi diversă, gândurile pot apărea din orice sursă. De fapt, mintea poate exista numai într-un singur fel – fugind în continuu după ceva sau de ceva; goana este prezentă însă în ambele cazuri.

Această fugă este însăşi mintea.

În clipa în care te opreşti, mintea dispare.

Până când nu veţi fi în stare să lăsaţi întreaga minte deoparte şi să

priviţi lumea direct, imediat, prin intermediul conştiinţei, nu veţi fi niciodată capabili să vedeţi adevărul. Cel mai mare act de curaj este acela de a renunţa la minte. Cel mai curajos om este acela care priveşte lumea aşa cum este ea, fără ca între aceasta şi el să se interpună mintea. Lumea este cu totul altfel, neasemuit de frumoasă.

Nu mai există nimic inferior sau superior, nu mai există nici o

deosebire. În general se crede că intelectualii sunt oameni inteligenţi. Nu este adevărat. Intelectualii se bazează pe cuvinte moarte. Inteligenţa nu poate face acest lucru. Inteligenţa aruncă cuvântul, care este cadavrul. Şi păstrează vibraţia lui vie.

Calea unei fiinţe inteligente este calea inimii, deoarece inima nu este

interesată de cuvinte; o interesează numai seva conţinută în ele. Ea nu

păstrează recipientele, ea bea pur şi simplu sucul şi aruncă recipientul.

Pentru mine, fiinţa religioasă nu este cea aflată mai presus de natură, ci

aceea care este în întregime naturală, care a explorat natura în toate

dimensiunile ei, care nu a lăsat nimic neexplorat.

Fiinţele trebuie să trăiască o viaţă naturală pentru a ajunge la o moarte

firească. Moartea care se întâmplă firesc reprezintă culminarea unei vieţi trăite în chip firesc, fără nici o inhibiţie, în absenţa oricărei stări depresive.

O viaţa ca aceea a animalelor, păsărilor şi copacilor, fără nici o discontinuitate; o viaţă trăită liber, care îi permite naturii să se reverse prin intermediul ei, fără nici o opoziţie, ca şi cum voi aţi fi absenţi, iar viaţa s-ar mişca de la sine.

Nu voi sunteţi cei care trăiţi viaţa; mai degrabă viaţa vă trăieşte pe voi;

voi va aflaţi undeva în umbră. În acest caz, punctul culminant al acestei vieţi va fi o moarte firească.

Moartea va fi o reflectare a acestui punct culminant, crescendo-ul

întregii voastre vieţi. Ea este, într-o formă condensată, tot ceea ce aţi trăit. Foarte puţini oameni au murit însă în mod firesc, deoarece foarte puţini au trăit în chip firesc.

Ne este teamă de moarte, deoarece ştim că vom muri (?) şi nu vrem ca

acest lucru să se întâmple. Dorim să rămânem cu iluziile noastre; dorim să trăim într-o stare în care să putem spune: "toţi ceilalţi vor muri, însă nu şi eu." Această iluzie este omniprezentă: "Eu nu voi muri."

Moartea este un subiect tabu.

Oamenilor le este teamă să discute despre ea, deoarece le aminteşte

de propria lor moarte. Ei sunt preocupaţi de viaţa de zi cu zi; apropierea morţii este iminentă (?). Şi ca urmare apare dorinţa de a se refugia în activităţile lor. Acestea sunt ca o perdea: nu, nu vor muri, în nici un caz nu vor muri, cel puţin nu acum, poate mai târziu. "O să vedem noi, atunci când se va întâmpla."

Dacă acceptaţi viaţa în totalitate, aţi acceptat şi moartea; ea este doar

o odihnă. Aţi lucrat toată ziua; nu doriţi oare să vă odihniţ? Somnul vă

reconfortează, vă pune din nou în formă. Întreaga oboseală dispare, sunteţi din nou proaspeţi.

Moartea realizează acelaşi lucru, la un nivel mai profund. Ea schimbă

acest corp cu un altul, deoarece corpul pe care îl aveţi nu mai poate fi

înviorat de un somn obişnuit – a îmbătrânit (.). Se impune o schimbare mai importantă; este nevoie de un corp nou. Energia voastră vitală are nevoie de o nouă formă. Moartea este doar un somn care vă ajută să treceţi mai uşor într-o nouă formă.

Un om care este plin de frică, îşi duce viaţa însoţit de o neîntreruptă

teamă lăuntrică. El este întotdeauna la limita nebuniei, deoarece în viaţă se pot întâmpla multe, iar motivele de teamă nu lipsesc.

Puteţi face o listă considerabilă cu toate motivele temerilor voastre;

indiferent de prezenţa lor, rămâneţi – totuşi – în viaţă. Epidemii, boli, pericole, răpiri şi – de cealaltă parte – o viaţă atât de scurtă (.). Iar apoi urmează moartea, pe care nu o puteţi evita (.). Întreaga voastră viaţă va deveni sumbră.

Renunţaţi la teamă. Ea a pătruns în voi atunci când eraţi copii, în mod

inconştient. Renunţaţi acum la teamă în mod conştient şi deveniţi persoane adulte. Viaţa este cu atât mai frumoasă şi mai luminoasă, cu cât sunteţi mai maturi.

Responsabilitatea nu este un joc. Este una din cele mai autentice căi de

a trăi periculos.

Pentru mine lipsa de supunere este cea mai importantă revoluţie.

Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să spuneţi "nu" în orice situaţie.

Aceasta înseamnă să decideţi pur şi simplu ce să faceţi şi ce să nu

faceţi, dacă este bine să faceţi lucrul respectiv sau nu. Înseamnă a deveni voi înşivă răspunzători.

Până când nu veţi afla adevărul fiinţei voastre, nu veţi simţi niciodată

marea binecuvântare a vieţii. Nu veţi fi niciodată capabili să fiţi plini de

bucurie pentru simplul fapt că existaţi.

Dacă nu puteţi experimenta adevărul, nu veţi putea să intraţi în

legătură cu acest cosmos infinit care este casa voastră. El v-a născut. Şi

aşteaptă de la voi să ajungeţi pe cea mai înaltă culme a conştienţei,

deoarece prin voi existenţa poate deveni conştienţă. Nu există nici o altă

cale.

Intelect înseamnă gândire, în timp ce conştienta este descoperită într-o

stare de ne-gândire, într-o linişte atât de deplină încât nu mai sunteţi

deranjaţi de mişcarea nici unui gând. În acea tăcere, descoperiţi faptul că fiinţa voastră intimă este la fel de vastă ca şi cerul.

Faptul de a o cunoaşte este ceva care merită cu adevărat să fie

experimentat, restul cunoştinţelor acumulate de voi nu reprezintă decât

reziduuri. Cunoştinţele vă pot ajuta, vă sunt utile, însă nu duc la o transformare a fiinţei voastre. Ele nu vă pot conduce la împlinire, la mulţumire, la iluminare.

Ele nu vă pot conduce într-un punct în care să puteţi spune: "Am ajuns

acasă".

Nu există nici un loc pe care să îl putem numi casă, până când nu îl

găsim înlăuntrul nostru, în propria noastră fiinţă.

A dărui iubirea este o experienţă reală, frumoasă, deoarece în acest caz

eşti rege. A primi iubirea este o experienţă nesemnificativă, ca aceea a unui cerşetor.

Nu fiţi cerşetori. Măcar în ceea ce priveşte iubirea, fiţi regi, deoarece

iubirea este o calitate inepuizabilă; puteţi să dăruiţi cât de mult doriţi.

Nu vă fie teamă că se va epuiza şi că vă veţi spune într-o bună zi: "Dumnezeule! Nu mai am nici un pic de iubire de dăruit."

Iubirea nu este ceva cantitativ, ci calitativ; ea are calitatea de a creşte

atunci când dăruiţi şi de a se diminua atunci când o ţineţi doar pentru voi.

Dacă rămâne numai în voi, moare. Dăruiţi deci cât puteţi. Nu trebuie să