CURAJUL TREZIRII

DEȘTEPTAREA LUI FRANCIS DIN ASSISSI

      A existat un trubadur - un trubadur care a cântat războiul țării sale, este un bărbat ieșit din comun prin frumusețea sa minunată, piele măslinie, păr negru ca pana corbului, care strălucea albastru în lumina, ochii verzi ca țărmurile râurilor, mărginiți de gene foarte  bogate, o gură plina, suplă și senzuală, așezată pe o falcă foarte masculina, un trup foarte bărbătesc, învigorat de tonusul și suplețea tinereții.

Familia lui îl îmbrăca numai în mătăsuri și catifele. Era un dandy.
Aceasta entitate avea totul. Nu trebuia să muncească pentru a trăi, se îmbrăca bine, mirosea a apa de trandafiri și levănțică, femei alergând după el, având o mulțime de camarazi care îl adorau.
A plecat la război, ca un brav soldat, având binecuvântările tuturor. Nimic nu putea fi mai frumos, mai regal și mai brav decât acest bărbat călărind un minunat cal la apus, pe un drum plin de praf și cu cerul roșu de la apusul soarelui.
La bătălie, acest tânăr râdea cu prietenii în timpul luptei și considera totul un joc. El deveni foarte încrezător în sine. Dar se întâmplă că la un moment dat să cadă și să rămână agățat în scara șelei, și calul să-l, târâie o distanță considerabilă în timp ce el își pierdea cunoștința. Când
s-a trezit, se afla lângă o apa mică, pe un câmp. Glezna lui era încă prinsă în șa. El privi cerul, care în unele nopți poate fi foarte negru și gros, iar stelele strălucesc într-un fel aparte. Și era numai liniște în jur. Privea cerul și înțelegea întreaga lui viață.
S-a gândit că era ca una din acele stele. Și-a pierdut conștiința din nou și a zăcut cu febră câteva săptămâni. În această viața trăise doar pentru imaginea lui și ce era în jur. Febra era atât de mare, îl ținea în pat și părea că fiecare moment ar putea fi ora morții lui, iar mama lui suspina neîncetat și tatăl spunea rugăciuni. Veneau preoți și chiar cardinalul veni să viziteze această familie bogată.

Și l-au spovedit de multe ori și l-au stropit cu apă sfințită, dar el continua să ardă. Apoi, într-o dimineață, acei ochi, ca marginile verzi ale râului, s-au deschis la cântecul unei păsărele pe pervaz. Și tot ce și-a dorit a fost să cuprindă pasărea și să-i asculte cântecul. Era foarte slăbit, dar totuși s-a sculat și a încercat să prindă pasărea. A urmat-o peste tot mergând să o prindă, până chiar pe acoperiș, dar ea a scăpat. În acel moment și-a amintit noaptea cea neagră.

Și ultimul lucru la care se gândise când zăcea acolo privind acele stele, veșnice lumini. Și și-a amintit că pasărea a zburat și a vrut să o aibă în mână, a vrut să zboare cu ea.
Această entitate a fost atât de iubită de familia lui, de toți oamenii din oraș și de prietenii lui, care veneau din depărtări ca să se bucure și să sărbătorească însănătoșirea lui. Dar orice ar fi făcut ei, el nu mai putea râde nu se mai putea bucura cu ei. Și toate hainele pe care părinții i le
aduceau, nu mai aveau importanță. El continua să se gândească la cer.
Îl vedeau de multe ori stând gânditor, gândindu-se la cer.

Îl întrebau : "La ce te gândești ?" Și el le spunea că se gândește la cer. Iar ei îi turnau încă un ceai și îl băteau prietenește pe spate spunând " O să treci și peste asta ." Îi plăcea să-și petreacă zilele pe câmp. La un moment dat s-a culcat cu fața la pământ, și-a înfipt toate degetele în pământul moale și a stat așa toată după-amiaza. În altă zi a găsit o piatră marmorată și plină de praf, pe care a privit-o o zi întreagă. Acesta nu mai era războinicul vesel ce părăsise orașul într-o după-miaza prevestitoare..
Și zi după zi, această entitate abia aștepta să plece să iasă din oraș și să se ducă în natură. Găsea acolo ceva care era real și liniștit. Își petrecea fiecare zi a vieții sale acolo, iar părinții lui îl pierdeau tot mai mult, cu fiecare zi. Pierdeau acel minunat fiu care ar fi trebuit să le aducă urmași, care trebuia să aibă grijă de afaceri și într-o zi să devină guvernatorul provinciei, îl pierdeau.
El le zâmbește și îi iubește, dar îi părăsise încetul cu încetul ! Ceva se schimbase în aceasta entitate. Într-o zi el realiza cât de mult îl iubește pe Dumnezeu, acel Dumnezeu care era în cer deși nu se vedea, acel Dumnezeu care era pasărea ce ajutase la trezirea lui, la Adevărata lui
Trezire, care era Pământul moale și bun care i-a îngăduit să zacă acolo fără catifele și haine cu aur pe spate, i-a îngăduit, pur și simplu - și era macii care scăldau ochii cu culorile lor roșii, zumzetul albinelor, mirosul dulce și astringent al brizei care plutea peste vale, îi umplea nările și
sufletul de bucurie.
  A realizat că Dumnezeul acesta pe care el îl iubea, era darul nevăzut în tot ce îl înconjura. Părinții lui au crezut ca își pierduse mințile. Îi pregăteau petreceri, în speranța că se va redresa.
Aduceau preoți, care nu puteau face altceva decât să-și clatine capul. În cele din urmă, într-o zi, la o petrecere, când era îmbrăcat cu cele mai fine și expresive catifele și broderii, și le-a dat jos, s-a dezbrăcat complet în fața tuturor, preoți, familie. prieteni, femei, capre, gâște, cerul, pământul și satul. Nu pentru că devenise exhibiționist - acesta este cuvântul ? și dorea să se arate.

Pentru el asta era simbolul faptului că nu mai aparține aici. Că se schimbase. Și a fugit afară din oraș cu cântec în inimă, dezbrăcat ca ceea ce voi numiți păsări cu fundul gol (jay bird ) - ele nu sunt atât de dezbrăcate, eu aș spune ca un vierme - da, știind că va găsi cu ce să-și acopere trupul, dar vor fi hainele câmpului. Și era cântec de sufletul, și atunci s-a născut un delicat Spirit pentru veșnicie.

Mai târziu a găsit un loc, pe care a început să construiască din pietre,
adăpost pentru vânturi înghețate, ploi, și a divinizat împărăția Pământului întru gloria lui Dumnezeu. Și cea mai mare contribuție la cerul nopții a fost nu imaginea, ci frumusețea din om, aceea care apare, când imaginea este arsă - ceea ce se întâmplase în timpul febrei. Acea febră a ars imaginea pe care o alesese pentru acea viață. — să posede totul. A ars-o și el a putut să vadă ceea ce niciodată nu mai văzuse. El a întors pagina.
Da, el s-a schimbat. Părinții nu mai puteau vedea în el reflecția gloriei ce le lipsea lor, prietenii nu mai vedeau camaraderia ce lipsea din ei. Femeile nu mai vedeau în el nevoia de a fi iubite. El se schimbase și ei nu se mai puteau vedea pe ei înșiși în el. Ei vor trebui să crească, ca să poată vedea ce era acum în el și ce aveau și ei dar nu știau încă.
El a ars imaginea și febra a durat mult. A trecut prin tot ce era în viață lui, visurile, dorințele nevoile, până la punctual în care a devenit gol și toate acestea au fost scoase din el, iar când s-a trezit, a fost Dumnezeu, care întotdeauna fusese acolo. Ce privea prin ochii lui verzi, nu mai era
imaginea, ci lumina magnifică ce devenise. Si cum de putea umbla pe câmpie și păsările mergeau cu el și animalele îl urmau ? Și cum putea un leu să se întindă la picioarele lui ? Și de ce el numea lucrurile frați și surori ? Pentru că așa era pentru că Dumnezeu știa mai bine și el era
Dumnezeu. Avea cunoașterea, înțelesese își arsese devoțiunea pentru imagine. Știa. Lumina pură manifestată. Ce Dumnezeu glorios! A fost un Crist viu, care venise să facă ceva în acea viață.

Un animal nu se va culca în fața unei imagini, pentru că imaginea este stagnarea, energie neprogresivă a entății : copulare, durere, putere. Un leu se va culca în fața unei mari lumini și va găsi unicitate, pentru că lumina pe care el o vede este forța de viata, însăși ființa sa interioară. El înțelege că aceeași lumină este și în el.
Și acea entitate a trăit restul zilelor sale fiind glorie pentru Dumnezeul care a devenit el însuși. A cântat pentru Gloria vieții și a educat oameni, nu în doctrină ci în simplicitatea cunoașterii adevărate. Trăia fără ipocrizie, pentru că era ceea ce era. Devenise devotat doar lui Dumnezeu, forța vitală, înțelegeți ? Și a devenit urât și disprețuit, pentru că îndrăznea să strălucească în întuneric, fără voia celui care păzea întrerupătorul.

Această entitate s-a numit Francis din Assissi.

Această este o poveste adevărată, este o entitate aproape de generația voastră, care a dizolvat imaginea devoțiunii, ca să găsească Lumina care de fapt era.

El s-a schimbat și s-a schimbat, schimbat... Ce curaj a trebuit să aibă ca să-și scoată hainele - goliciunea nu era ca să șocheze, ci ca să arate că nimic nu mai conta pentru el - și să plece în sălbăticie, fără să știe unde va dormi ? Un adevăr profund în realizare, în evoluție a meritat, pentru ca în câmp era Dumnezeu și conexiunea cu Sinele. Entitatea a schimbat totul în viața sa, a fost important să ardă imaginea ca să câștige iluminare despre simplitatea lui Dumnezeu.

Extras din:  ”Reflecțiile unui Maestru” Ramtha

   

 Un alt mod de a te încuraja, spre abandon..!

”Sunt prima care admite că sunt o mână de complexitate învelită în piele, dar mă frustrează! Existenţa umană nu îmi face viaţa ușoară așa cum ne gândim, analizăm și alegem peste tot. Inhibiţia mea filtrează prin toate aspectele vieții mele ca și cum mi-aș ține mereu respirația, doar puțin, în anticiparea liniștită a nevoii de retragere rapidă, în cazul în care totul devine prea mult. De-a lungul anilor, în timp ce lucrurile s-au relaxat, încă nu am ajuns să stăpânesc arta de a mă abandona complet. Nu pot să mă duc să o fac. Parcă aş sta pe un scaun în avion, aşteptând să sar (cu parașuta!): Vreau, doar că teama mă face să stau aşezată, menţinându-mă ţintuită în degetele mele. Cu toate acestea, momentele de abandon încă mă cheamă: acestea curg în și din viața mea cu o regularitate în creștere. Într-una dintre aceste zile, voi avea curajul să sar cu toată inima în ringul de dans, al vieții lăsându-mi jive-ul să vorbească …”

Autor: Sarah-Jane Grace, 19 ianuarie, 2018 Dancing on my Own

                                                                                                     Traducere: Ambarees

Sursa: https://jawescreator.wordpress.com/2018/01/21/dansez-singura/

Imagini:Pinterest