ATAȘAMENTUL
Atâta vreme cât în această viaţă ne apreciem
natura noastră de făptură umană ca fiind doar un corp fizic şi o minte, drept
sfetnic şi unic îndrumător, nu vom putea înţelege în nici un fel mesajul pe
care autorul încearcă să-l transmită întregii omeniri.
Necunoscutul sau Eterna
noutate vehiculată de mişcarea Vieţii pe clipe în desfăşurare, nu poate fi
întâlnit şi nici înţeles cu adevărat de mintea ştiutoare.
Aşadar, înainte de a ne
aventura în acest proces de cunoaştere a "ceva" nemaiîntâlnit, suntem
obligaţi să realizăm starea de investigare. Căci numai în această ipostază
împlinim condiţia sine qua non de fiinţă completă - corp, minte şi spirit, în
perfectă unitate - ca şi stare de smerenie, în care noi celule cerebrale intră
în funcţiune, capabile să întâlnească şi să perceapă noutatea şi prospeţimea oferite
de eterna mişcare a Viului. De altminteri, toate tainele naturii oferite
omenirii în decursul îndelungatei sale istorii, numai în aceste condiţii au
fost revelate acelor minţi iscoditoare de inventatori. Oare noi, prin fiecare
temă din acest mesaj, ce anume urmărim? Întâlnirea noastră firească, autentică
şi nemijlocită cu noutatea Viului în eterna lui mobilitate. Or, pentru a duce
la bun sfârşit o asemenea întâlnire, mintea veche, ştiutoare, trebuie să tacă
în mod desăvârşit. Dar tace ea la simpla noastră dorinţă sau poruncă ce i-o
dăm? Desigur că nu o va face, pentru că acela care-i porunceşte este de
asemenea o parte a cunoscutului, adversar al unei stări de fapt. În acest caz
ce ar mai fi de făcut? Un lucru foarte simplu, chiar incredibil de simplu!
Cu ajutorul Atenţiei lucide,
spontane şi dezinteresate întâmpinăm pălăvrăgeala minţii ca gânduri, dorinţe, temeri etc. Simpla conştientizare,
fără să urmărim ceva sau să aşteptăm vreun anume efect conduce la dispariţia
activităţii mintale. În fracţiunea de timp ce survine o dată cu tăcerea minţii,
noi, ca un întreg funcţional, dispunem de o minte nouă, Universală, în care noi
celule cerebrale intră în funcţiune. Acesta este momentul de profundă smerenie
în care suntem liberi de mintea veche, chiar din prima clipă. Într-o asemenea
întâlnire se realizează - fără nici un fel de intervenţie personală - starea de
atemporalitate şi uniunea cu Imensul Necuprins sau Sublimul Absolut, existent
în noi, ca şi pretutindeni. Suntem în acea clipă, stare de Pură Conştiinţă,
Pură Iubire, Pură înţelegere şi Pură Acţiune transformatoare.
Frecvenţa unor astfel de
întâlniri, va conduce, în final, la demolarea structurii egoiste, ai cărei prizonieri
suntem din vremuri foarte îndepărtate. Când anume se va produce acest fenomen,
nimeni nu o poate şti sau pronostica. Totul depinde de râvna şi onestitatea
practicantului, pe de o parte; iar pe de
alta, de cantitatea
reziduurilor ancestrale, care susţin starea de prizonierat ce ne-au adus la
reîncarrnare.
Ilie Cioara.
ATAŞAMENTUL -
CAPCANĂ!
Legătură sufletească intensă şi de durată
De ceva sau cineva, drept
capcană-apreciată;
Realmente, prizonieri celor veşnic
trecătoare,
Suspiciuni şi aberaţii descriu firea
temătoare.
Ce ne-ndeamnă sau sileşte-n chip presant
Să căutăm în afară suport şubred,
derutant?
În mod sigur, ignoranţa, necunoaşterea de
Sine,
Căci trăind ca un fragment, nu ştim ce e
rău sau bine.
Copii fiind, ne-am ataşat de-ale noastre
jucării
Şi prin repetări frecvente am rămas la
fel copii,
Punând preţ pe lucruri vane - exagerat
preţuite:
Avere, renume, titluri, glorii - fictiv
socotite.
Un alt gen de ataşare de nuanţă mai
subtilă,
Mintea prin acumulări - apreciată abilă,
Teorii, concepte, crezuri - evaluate
grandioase
Strict marchează existenţa cu a lor
condiţionare.
Tot ce-avem şi câte ştim nu-s ceva de
condamnat,
De-am avea averea lumii şi ştiutul
însumat,
Văzându-le precum sunt: relative,
trecătoare,
Ca stăpâni le folosim în raport
de-mprejurare.
Când ele ne stăpânesc, lor le suntem
prizonieri,
Armonia-n noi dispare: temeri, zbucium,
frământări
Pururea însoţitoare, în tot locul, zi şi
noapte,
Prin efecte dezastruoase ne grăbesc a
noastră moarte.
În
final, şi un exemplu din viaţa monahală,
Ce
s-a săvârşit aici - reflex în lumea astrală;
Chilia
- bogat mobilată, rugăciunea - neîncetată
Îndrăgite
mult aici, duse-n lumea cealaltă.
Tot ce insul întreprinde la nivelul său
mintal,
Nu depăşeşte finitul - "sinele"
său personal,
Mai mult chiar, el prin ştiut îşi arogă
importanţă,
Capcană egocentristă, degradantă
dependenţă.
Prizonier practicantul şi aici şi după
moarte,
Multă vreme-nscrisuri seci şi rezultate
deşarte;
Evoluţia stagnează, neînţeleasă-i
libertatea,
Calea spre desăvârşire - "Una"
cu Integritatea.
În "Cunoaşterea de sine" libertatea-i punct
de sprijin şi final
"Ego"-ul spontan dispare ca
ceva firesc, real
Căci Atenţia-Lumină risipeşte tulburarea:
Gânduri, senzaţii, imagini ce consfinţesc
degradarea.
În lumea pe care o străbatem, întâlnim în mod
frecvent atașamentul apreciat ca iubire. Şi eroarea continuă ca durată în timp,
chiar şi atunci când încercările vieţii demonstrează până la evidenţă că nu este
nicidecum vorba de iubire. Să încercăm descifrarea acestui simbol ca sens şi
conţinut. Prin ataşament se înţelege o legătură sufletească puternică şi de
lungă durată faţă de cineva sau ceva din afara fiinţei noastre. Această
afecţiune este acordată fie unor persoane, vieţuitoare, lucruri materiale sau
orice altceva din lumea exterioară. Din această succintă enumerare rezultă că o
astfel de legătură se înscrie, încă din capul locului, drept capcană care
înrobeşte sufletul. Or, înrobirea prin însăşi natura ei ne îngrijorează şi ne
tulbură sufleteşte. Teama de a nu pierde ceea ce am îndrăgit în mod exagerat,
ne va urmări întreaga viaţă.
Să încercăm investigarea fenomenului, punându- ne
fireasca întrebare: De ce oare simţim nevoia de a ne ataşa de cineva sau ceva?
Ce lipsuri ne îndeamnă să căutăm asemenea suporturi în afara fiinţei proprii?
Fiecare impuls de ataşare este iniţiat, împlinit şi susţinut în continuare, din
cauza ignoranţei de sine. Nu ne cunoaştem "Natura noastră reală" a
cărei realizare ca structură atotcuprinzătoare ne mulţumeşte în totalitate. În
"Cunoaşterea" noastră directă, adică prin trăire în uniune cu
Eternitatea, nu este loc de nimic altceva.
Numai în ipostaza de fragment - limitat
şi egoist, interesat doar de "eu şi al meu" - vom simţi nevoia
imperativă de a avea şi "altceva" ca împlinire şi suport. Această
fictivă nevoie naşte dorinţa de acumulare care, întocmai ca un magnet puternic,
atrage şi îngrămădeşte tot soiul de banalităţi. Şi cu cât avem mai mult, cu
atât dorinţa pretinde şi mai mult. Marcat de această veşnică insatisfacţie,
sufletul devine un adevărat abis, pe care nu-l putem îndestula
niciodată.
Cultivarea ataşamentului începe încă din
primii ani ai copilăriei, în care un rol important revine părinţilor. Jucăriile
sunt primele obiecte, faţă de care unii copii, încă de timpuriu, fac o
adevărată pasiune. Am întâlnit persoane mature care încă îşi păstrează şi adoră
ursuleţul, de pildă.
O dată cu înaintarea în vârstă,
ataşamentele s-au înmulţit ca număr şi diversitate, înscriind o paletă cât mai
variată. Averea, gloria, titluri, renumele, apreciate în mod subiectiv, sunt de
obicei cele mai frecvente forme de ataşare, ceea ce demonstrează că la acest
capitol am rămas tot copii nemintoşi. Un alt gen de ataşare, de nuanţă mai
subtilă, o reprezintă acumulările memoriale sub formă de teorii, crezuri ce
oferă posesorului importanţă psihologică cu implicaţii negative fatale, atât în
actuala existenţă cât şi pentru vieţile ulterioare - ele fiind purtătoare de
destin.
Pentru a elimina orice nedumerire,
venim cu următoarea precizare: întreaga bogăţie a lumii, ca şi toată ştiinţa
actuală a pământului nu sunt ceva de condamnat. Numai absolutizarea lor le dă
caracterul de nocivitate. Când toate acestea ne stăpânesc, armonia, echilibrul
din noi dispar, deoarece ele sunt întotdeauna însoţite de orgolii, temeri,
frământări, zbucium sufletesc. Aceste efecte cu adevărat dezastruoase ne
degradează din punct de vedere moral şi totodată ne grăbesc sfârşitul, adică
moartea la acest nivel de existenţă. Dacă însă le vedem aşa cum sunt ele în
realitate, ca relative şi trecătoare, precum suntem şi noi ca cetăţeni ai
acestei planete, atunci noi devenim stăpânul lor şi le folosim în mod
inteligent, în momentul când împrejurările ne solicită să o facem.
În continuare, vă relatez un
exemplu de ataşament legat de viaţa monahală. În urmă cu câţiva ani, un
credincios practicant al Rugăciunii Inimii, a încercat să-mi demonstreze că
metoda folosită de el îl va conduce la mântuirea sufletului. Deşi convingerile
mele erau diferite şi am comentat această practică religioasă şi în alte teme,
am hotărât totuşi să recurg la o consultare astrală. Şi, desprins de corpul
fizic, iată-mă în "lumea de dincolo" cu dorinţa de a întâlni pe
părintele Antal, ghidul cercului spiritualist, despre care amintesc în cartea:
"O călăuză astrală. Ferestre spre Infinit". În faţă îmi apare o altă
entitate, pe al cărei chip puteam citi cu uşurinţă bunăvoinţa, bunătatea, frumuseţe
sufletească şi
Iubire.
- Eu doream să-l întâlnesc pe
Antal, îi spun eu.
- Am venit eu în locul lui,
îmi răspunde el, zâmbind şi cu un aer complet degajat.
Apoi, fără să-i transmit
altceva, mă invită să-l urmez. Ne aflăm deasupra unei localităţi ca întindere
circa 2 km pătraţi. Pe întreaga suprafaţă o construcţie curioasă, formată din
cămăruţe gen chilii legate între ele printr-un singur acoperiş. În interior, o
seamă de coridoare. Înaintăm împreună pe unul din aceste coridoare. Ajunşi în
faţa unei uşi, mă invită să intru. După ce deschid uşa, am în faţă perspectiva
unei chilii de călugăr. Icoane pe pereţi, un pat acoperit cu o cergă lăţoasă,
ţesută din lână albă cu dungi negre. Pe un scaun stătea un bărbat scund, cu
ochi albaştri. Mă îndrept spre el în grabă şi încerc să-i sărut mâna.
"Părinte Calinic, îi zic eu, lasă-mă să-ţi sărut mâna, că aşa se
cuvine". Şi-a lăsat mâna în jos spunându-mi "O... Nu... " Apoi,
îndată mi-a sărutat el mâna. Şi fără să vreau, iată înfiriparea discuţiei:
- Ştii, părinte, că noi ne-am
mai întâlnit? Te-am văzut lucrând fără de rost pe o mirişte!
- Cum fără de rost!?
Replica, rostită cu oarecare
iritare sau mai degrabă contrarietate, vădea că fusese impresionat de aprecierea
mea. Entitatea însoţitoare, rezemată de peretele chiliei cu aceeaşi naturaleţe
şi zâmbet binevoitor, i-a răspuns:
- Stai puţin, că n-a vrut să
spună chiar asta!
În clipa aceea, m-am desprins
fără voia mea şi am venit în corp. De fapt, intuisem totul. Nu mai era nevoie
de nici o altă explicaţie. Acesta era şi modul de educaţie pe care l-am primit
de la Antal. Ne cerea ca singuri să aflăm răspuns la problemele de viaţă cu
care ne confruntam. Aceasta este de altminteri şi esenţa "Cunoaşterii de
sine". Sfântul Calinic a părăsit pământul în urmă cu 126 ani. Odată ajuns
"dincolo'', în astral, şi-a continuat modul de viaţă de pe pământ de care
a fost ataşat.
Ca monah, practicant al
Rugăciunii inimii, şi-a îndrăgit atât de mult chilia şi ceea ce făcea, încât
"dincolo" ataşamentul, determinat de mecanicitatea minţii, l-a forţat
să-şi imagineze chilia şi să continue practicarea îndeletnicirii sale terestre.
În lumea astrală el va continua să-şi ducă existenţa până ce va înţelege că în
mod greşit s-a ataşat de ceva exterior şi că şi-a acordat importanţă prin ceea
ce făcea. Toată activitatea sa de monah sa desfăşurat în interiorul cochiliei
"ego"- ului, făcându-l astfel prizonier al acestei metode, prin
însăşi natura ei, pur egoistă.
De asemenea, orice practică,
fie ea oricât de promiţătoare, este şi rămâne activitate egocentrică, deci
înlănţuitoare. Aşadar, prizonieri aici şi la fel vom fi şi după moarte, fiindcă
mintea condiţionată îşi construieşte în lumea astrală şabloanele înrobitoare şi
derutante în care ne-am pus nădejdea. Ce ar trebui să facă un astfel de
credincios, aici ca şi "dincolo", în dimensiunea astrală? Un lucru foarte
simplu. Să conştientizeze că este prizonier al "ego"-ului. Această
simplă deconspirare cu ajutorul Atenţiei-Lumină face ca stresanta înlănţuire să
dispară fără nici o altă intervenţie.
Prin urmare, eliberarea - ca
punct iniţial - de gânduri, imagini, dorinţe, senzaţii, într-un cuvânt de întreaga
mişcare a minţii, ne ajută să realizăm integritatea fiinţei şi uniunea cu
Sublimul manifest ca Iubire sfinţitoare. Tot în legătură cu această temă, vă
redau din memorie sfatul unui bătrân monah. Iată cum a fost el păstrat cu
aproximaţie: "Taică, dacă te legi cumva de cârja pe care îţi sprijini
neputinţa bătrâneţii, azvârle-o şi pe aceea, ca atunci când vei părăsi pământul
să fii liber de toate ale lui". Am încheiat citatul. După această
înţeleaptă îndrumare orice alte comentarii sunt de prisos!
Text preluat din ’’Eternitatea clipei” Ilie Cioara.
Imagini: Pinterest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu