Dacă te
consideri spiritual... ~ partea doua~
Dacă te consideri spiritual, învață
a patra lecție.
E despre iertare. Nu despre” îmi pare rău”, ci
despre iertare. Pentru că a-ți părea rău e ipocrizie. Azi rănești și mâine îți
pare rău? Dar când ai rănit, nu ți-a părut rău, ci ți-a părut bine. A fost
alegerea ta. Asumă-ți și cruzimea și răutatea din tine și agresivitatea. Asumă-ți
toată umbra, nu pe sfert! Iertarea se învață. Și e greu să o faci când cu puțin
înainte, îți venea să-i crăpi capul unui om ca și tine. Toți greșim sau mai
bine spus, experimentăm că tot suntem super spirituali. E greu să-ți ceri
iertare, dar și s-o primești. Pentru că suntem ființe conflictuale, răzvrătite,
rebele. Am rănit o tonă de oameni în viața de când sunt pe aici. Dar nu-mi pare
rău, mi-a plăcut să o fac. Mi-a plăcut să o fac când te-am simțit slab și că
aveai nevoie de duritate, nu de mângâieri diafane pe burtică. Mi-a plăcut să te
bulversez și să te zăpăcesc de cap când zăceai călduț în confortul tău, căutând
mereu să te legeni inert într-un hamac. Important e să-ți dai seama până la
urmă de toată prostia care te faci să suferi. Că mulți nu-și dau seama o viață. Stau împreună într-o casă
și se bușesc în fiecare zi. Vine noaptea, se liniștesc, se face ziua și iar
încep. Și asta în fiecare zi, de zici că ori sunt nebuni, ori sunt masochiști.
Dar de fapt sunt inconștienți. Nu-și dau seama, nu ai ce să le ceri. Ăsta e
iadul. Să trăiești în fiecare zi o situație care te halucinează, te hipnotizează
și te menține viu-mort în suferință. Iar iertarea e importantă. Nu e clișeu.
Fără ea, te umpli de ranchiună, de frustrare, de ciudă, te îmbolnăvești și mori
tot cu ranchiuna și frustrarea în gât. Nu ai cum să fii spiritual dacă nu poți
ierta !
Dacă te consideri spiritual, învață a cincea
lecție.
E despre cunoaștere. Spiritualitatea înseamnă
cunoaștere. Dar una pe bune săpată în profunzime, nu superficial. Asta e ca o
limbă străină, o înveți integral, nu doar după ureche. Și ca să înveți ceva e
musai să citești, cărți reale, nu doar feisbucisme. Virtualul nu înseamnă
cunoaștere, doar imbolduri, îndemnuri, direcții. Dar cunoașterea adevărată e
prin cărți. Studiu, aprofundare, înțelegere, punere în balanță. Citești,
aprofundezi, te oprești, înțelegi și îți impropriezi cunoașterea după sufletul
tău, nu al altuia. Nu citești pe bandă rulantă că nu are sens. Cărțile au
nevoie de timp pentru a fi digerate. Alții merg la cursuri și seminarii. Și asta
e o formă de cunoaștere, dar e mai mult
socializare acolo. Nu te mai simți așa singură când intri în mijlocul acestor
spirituali. Dar asta o faci odată, de două ori, de trei ori, apoi te oprești
și-ți vezi de drumul și de direcția ta. Că dacă o faci la nesfârșit asta devine
prostie asumată cu diplomă. Vii la curs, dai un ban, asculți pe unu sau pe una
cum turuie acolo ce a preluat și ea de pe la alții, apoi pleci. Și asta devine
dependență. Pentru că nu e cultivat discernământul, doar dependența. De asta e
bine să citești real cu cartea în mână, pentru că e o asimilare, mai profundă.
Nu poți fii un spiritualist incult, prost și analfabet. Și nu spune că nu ai
nevoie de cărți, că tu o arzi cu realitatea. Mă lași? Ce e aia realizarea sinelui? Asta e
justificarea ta de a nu face nimic pentru că ești deja sinele? Prostii. Vrăjeli.
Abureli. Cunoașterea și punerea ei în balanță, testând-o în viața reală de zi
cu zi, între oameni reali de zi cu zi, că dacă nu testezi ce citești tu acolo
pe diagonală, e degeaba. Ai grijă de creierașul tău, de acolo pleacă totul!
Dacă te consideri spiritual, învață a șasea lecție.
E despre judecată. Înainte era sintagma ”cuget,
deci exist”, acum e ”judec, deci exist”. Acum judecata e ca respirația, nu ai
cum să nu emiți păreri subiective că nu ești roboțel teleghidat să te învârtă
cineva cu cheița și să emani tu doar obiectivitate. Asta tot ipocrizie este.
Ți-e frică de mori să-ți spui părerea și atunci alegi diplomația. Asta cu ” nu
judeca ca să nu fi judecat ” e expirată și se potrivește doar în limbajul de
lemn al biserici. Iar eu nu sunt creștin așa că nu mă interesează. De fapt,
nici nu mai știu cine sunt. Ființă e de ajuns. Deci dacă emani o părere, din
start e o judecată. Depinde de unde pleacă ea. Din ceva constructiv sau
distructiv, din bunătate sau din răutate? Că degeaba tu ești spiritualistul
satului și arăți cu degetul la turma religioșilor. Ai trecut pe acolo, prin
această turmă ca să emani o părere din autoritatea experienței tale? Dacă nu ai
trecut pe bune prin religie, mai bine taci. Habar nu ai cu ce se mănâncă. Dar
fiind un trend, asta cu spiritualii sunt wow și religioși niște proști, atunci
te prinde ușor sevrajul ăsta și pici în el. E ceva constructiv în asta? Asta e
judecată din răutate și duce doar spre batjocură. Fiecare are drumul lui de
parcurs în viață, nu se pot compara, nu se pot judeca. Unele drumuri sunt
drepte, altele se învârt în cerc și e nevoie de timp ca să ieși din cerc. Dacă
te atinge mereu asta cu judecata religioșilor, la tine e problema, nu la ei. Sau
vrei tu să-i tragi pe toți către spiritualitate și conștientizare, da’cine ești
tu vreo maica Tereza a celor ce aleg să rămână în turmă? E alegerea lor, acolo
se simt ei safe, nu vor altceva. Cea mai mare provocare e într-un cuplu când
unu e cu spiritualitatea, celălalt cu religia. Ăla cu spiritualitatea care se
consideră mai evoluat e musai să știe că cu forța și manipularea nu merge. A fi
și a da voie să fie. Asta era prima lecție. Judecata din răutate te face mic, foarte
mic, pentru că e gratuită și nu e spre ceva constructiv!
Imagini: Pinterest
„Poţi alege orice moment doreşti în care te-ai
simţit confortabil cu tine şi cu cei din jur. Vor mai apărea momente în viaţă
cu „problemă", dar nu trebuie să te îmbraci cu acea haină pe care acum ai
lăsat-o deoparte. Ai înţeles că trecutul poate fi interpretat diferit şi
depinde de noi care dintre poveşti le reţinem, căror oameni le dăm putere,
înţelegem puterea vocilor din spate şi realitatea altuia. Dacă nu mai sunt
victimă, nici celălalt nu mai este călău. Omul poate construi orice poveste,
depinde cât va crede în ea. Poţi fi orice îţi doreşti. Apasă butonul
încrederii. Credința înseamnă să faci primul pas, chiar dacă nu vezi toată
scara. Ai tot ce trebuie în tine. Poți tinde către orice, ai o mulțime de
calități, de pasiuni și cred cu tărie în puterile tale. Ne uităm în trecut fără
să judecăm, fără să ne blocăm într-o poveste. Să luăm putere din lumină, nu din
întuneric! Există mereu atitudini şi viziuni alternative la orice poveste de
viaţă. Curaj! Nu fântâna era prea adâncă, ci cumpăna ei era prea
scurtă..."
Ieromonah Hrisostom Filipescu
Multumesc Noris pentru acest articol care este de foarte mare actualitate!
RăspundețiȘtergerePS: E a treia oara cand incerc sa scriu ceva aici si nu reusesc. Cred ca de pe dispozitivele cu Android nu se poate scrie.
Sticri, să ne fie cu folos tuturor!
Ștergere